Proba 10. Cum pregătim elevii pentru viață?

Salut, Andrei. În seara asta – provocarea vine de la Reeija, magazin online care oferă genți de piele și accesorii de damă și care azi ar vrea să audă părerea ta despre cum anume ar trebui pregătiți elevii de azi pentru viață și cum anume i-am putea face mai conștienți de rolul lor în societate și de rolul școlii în pregătirea lor.

Ha, ha! Ești drăguț! De parcă așa ceva s-ar putea rezolva cu părerea mea și câteva cuvinte întinse frumos pe formularul de interviu! Dar am să încerc, pentru că mi-s dragi cei de la Reeija, pentru că pe lângă business-ul cu genți – știu să se implice și în activități de susținere a comunității. Și poate ei or să poată face ceva… Și am să încep prin a fi mai mult decât pragmatic: cea mai bună soluție în momentul de față e schimbarea completă a sistemului de învățământ; și a părinților; și a întregii comunități, dacă e până acolo. Și asta pentru că pentru a putea avea un rol într-o societate – ar trebui să ai la îndemână respectiva societate, care să și vrea ajutorul tău. Și nu una infectă precum e cea pe care o împărțim și noi doi; pentru că asta își are destui susținători și parteneri din rândul actualilor elevi, viitori membri marcanți. Actuala societate e de fapt o adunătură de indivizi care nu văd mai departe de propriul interes și nu s-ar da în lături de la nimic pentru a și-l satisface. Ori pentru asta – actualii elevii sunt mai mult decât bine pregătiți: vin din școli în care respectul nu mai înseamnă absolut nimic, din școli în care sunt învățați să fure pentru a ieși în față, din școli în care modele le sunt niște indivizi care nici măcar n-ar trebui să fie lăsați să pronunțe cuvântul “dascăl”, darămite să se mai și pretindă a fi unul; din școli în care se tolerează (ca să nu zic de-a dreptul încurajează) violența, abuzul și șpaga; din școli unde legea junglei e singura la putere. Până la urmă – niște școli oglinzi ale societății  ce urmează a integra viitorii absolvenți. Iar rolul lor în respectiva comunitate – e exact cel pe care au învățat să și-l asume: cel de hoți, de șmenari, de coțcheri, de putori care nu știu valoarea unei ore muncite și a banului câștigat cinstit, pe care-i doare-n cot de vecinul de scară, pe preșul căruia scuipă coji de semințe în fiecare seară, hăhăind zgomotos și rîgîind bere la pet, angajați în pseudo-polemici al căror subiect sunt Meme Stoica sau Bianca Drăgușanu.

Și vreau să fie foarte clar că elevii n-au nici o vină! Și din nou pragmatic privind – n-ar trebui să facem nimic altceva, nici o campanie, nici un proiect, nici nimic – pentru a-i pregăti pentru integrarea în societate. Ceea ce fac acum – îi pregătește la fix pentru societatea ce urmează a-i integra. De-aia zic că poate nu e tocmai corect formulat enunțul provocării. Pentru că înainte de toate – ar trebui schimbată societatea. Cu totul. Și asta nu se poate face decât în două feluri: fie cu un Antonescu sau Guevara (pe Che l-am pus doar ca să fie clar că nu povestesc de Crinuțu’ când zic Antonescu…) – și ăsta chiar nu e subiectul discuției; și prin noile generații. Și atunci întrebarea care se pune ar fi: ce idei, proiecte sau campanii am putea imagina pentru a-i face pe actualii elevi să înțeleagă faptul că urmează a se integra într-o societate putredă – iar rolul lor trebuie să fie acela de deschizători de noi drumuri, de formatori ai unei societăți noi, curate, cu valori bine definite. Iar pentru asta – ar trebui întâi de toate schimbat întregul sistem de învățământ. Dar asta ar însemna să ne bazăm din nou pe aceeași societate stricată, promotoare a acelorași non-valori – și intrăm în ciclu infinit. Și-atunci – ar trebui să schimbăm părinții – care ar trebui să aibă ei alte pretenții de la sistem. Dar și părinții sunt, la rândul lor, elemente la fel de putrede ale unui sistem bolnav. Și nu știu cum se face că indiferent cum o învârt – singura mea soluție se întoarce la Antonescu și Guevara. Schimbarea trebuie să fie radicală, din rădăcină, completă și fără scrupule. Altfel nu avem nici o șansă!

Degeaba învățăm copilul ce-s alea valori – societatea i le va distruge. Degeaba încercăm să-i explicăm ce-i aia cinste – așteptarea nesfârșită de pe holurile UPU sau CAS îl va întoarce împotriva noastră. Degeaba îl învățăm să-și câștige o pâine cinstit – îi va da peste nas colegul din ultima bancă, fost hăhăitor mâncîtor de semințe – actualmente director de Regie, cercetat de DNA pentru deturnare de fonduri – dar încrezător că nu va face o zi de pușcărie pentru că a plătit pe cine trebuie. Copiii învață din exemple. Și când cele  bune sunt depășite de cele rele precum oastea lui Mircea era “outnumbered” de către turci – șansele lui sunt de 100% către a urma exemplul majorității. Spiritul de turma îl va ucide în cele din urmă.

Concluzia mea, deci – e una tristă: în ochii mei, în clipa de față, nu mai avem nici o șansă. Degeaba ne zbatem, degeaba vrem. Suntem puțini și ni se va băga, sistematic, pumnul în gură. E exact ca-n citatul din Lăpușneanu, doar că aplicat în direcție inversă: sunt “proști – da’ mulți”!

Singura mea consolare e că, pentru măcar încă o vreme, copiii mei au să urmeze exemplele părinților. Până când însă – nu cred că vreau să mă hazardez cu un răspuns. Nici măcar luxul ăsta nu mi-l mai permit! …

andrei – pentru SSB14

Proba 9. Teatrul – trecut, prezent… viitor?

În seara asta, Teatrul Evreiesc de Stat ne provoacă frumos și a drag mirositor; în seara asta, Maia Morgenstern mă provoacă la a lasa liber ceva ce mă roade de multă vreme, ceva ce stă în “drafts” de câteva luni. Nu știu dacă am să fiu sau nu depunctat pentru că parte din articol are să fie despre o piesă ce un apare în repertoriul TES – dar cum ocaziile mele provinciale de a o vedea pe Maia pe scenă sunt extrem de puține și de rare – aș vrea măcar să povestesc despre ceva real, trait de mine. De data asta – am să îl las deoparte până și pe Andrei – și am să povestesc eu. Și am să încep cu bucățica din “caietul de clasă” despre care vorbeam mai devreme (a fost scrisă la aproximativ o oră după ce am ieșit de la spectacolul de la Cluj).

“Azi am fost la teatru. După aproape 15 ani – spre rușinea mea – azi am fost din nou la teatru. Era musai să merg, dacă nu din rușine – din drag de Maitreyi. Și de Maia și de Aylin. Dacă dragul de Maia l-am prins acu’ mulți ani, și l-am sedimentat – oarecumva – odată cu The Passion of the Christ, iar de Aylin am învățat să-mi fie drag că e altfel, că e nebună și are gropițe și sânge de migrator – cu Maitreyi povestea e lungă: undeva prin ’94-’95, cînd aveam vreo 16-17 ani – am dat peste Eliade, întâmplător cred. Și mi-a plăcut, cu adolescenții lui miopi și țigăncile și tot fantasticul lui; și-apoi am dat peste Maitreyi și am văzut lumea cu alți ochi. Și nu mi-a plăcut niciodată în mod special scriitura în sine, ori povestea lor, pusă de el în cuvinte; nu – atracția față de rândurile alea venea din cu totul altceva: din faptul că-mi deschisese ochii spre o altă lume, un cu totul alt fel de lume, în care nimic nu e la fel cu ce știm și luăm noi de bun, în care valorile sunt altele și sentimentele capătă noi sensuri. Și mai presus de toate – am rămas din cuvintele lui Eliade cu descrierea unor momente, care pentru mine – chiar și azi – reprezintă tot ce e mai bun în cartea aia, sunt tocmai esența a ceea ce povestea lor a fost sau ar fi putut să fie. Sunt niște pasaje scurte, pe care poți ușor să le treci cu vederea, dacă nu ești atent, sunt momente de intimitate percepută cu totul altfel decât am fost noi, europenii, învățați s-o percepem, momente de-o intensitate greu de pus în cuvinte ori în imagini, în care sentimentele din spatele momentului în sine depășesc orice trăire pe care eu, cel puțin, am avut vreodată norocul s-o experimentez. Și sunt momentele care mie mi-au dat atunci, demult, sentimentul că am înțeles, atât cât se poate înțelege, ce-au trăit oamenii ăia doi acolo. Gesturile cu pricina – mie mi-au creat automat în jurul meu atmosfera pe care simțeam că trebuie s-o fi împărțit ei, mi-au dat fiorul pe care trebuie că l-au simțit ei, m-au transpus acolo, între ei, printre ei, parte a lor. Și-n mare și foarte pe scurt, e vorba de momentele atingerilor interzise dintre ei: piciorul gol pe sub masă sau umărul iubit în bibliotecă; și poate încă vreo câteva. Cert e că odată ce-am citit cartea lui Eliade – am simțit neapărat nevoia s-o citesc pe-a ei, pentru a completa imaginea, pentru a reîntregi povestea, pentru că mi se părea absolut fantastic să citesc două cărți spunând aceeași poveste, din unghiuri diferite, din puncte de vedere diametral opuse. Și-apoi la școală, când am ajuns să învățăm despre Eliade și s-o studiem pe Maitreyi (ce aiurea sună!) am ținut eu vreo două ore despre el, despre ea, despre ei, le-am vorbit frumos și cu drag despre poveste, despre lumea lor, despre toate. Și-apoi am primit temă de casă să “facem caracterizarea lui Maitreyi” și când în ora următoare am citit tema mea – mi s-o zis că e frumos ce-am scris, de 10 chiar, dar ăla e eseu, nu caracterizare a personajului. Și am fost pus să scriu caracterizarea din nou, după notițe și din critici imberbi și ratați. Concluzia mea – încă niște unii care n-ați înțeles nimic nici din lumea aia, nici din Allan, nici din Maitreyi. […]

Niște ani mai târziu – dezamagirea mea avea să crească. Am văzut ecranizarea. “The Bengali Night”, cu Hugh Grant în rol de Eliade. Am început vizionarea știind că toate ecranizările după cărți ce mi-au fost dragi au fost sub așteptări – dar mi-am pus speranța în Hugh Grant. Tristețea e că abia am avut puterea/nervii să mă uit până la capăt. Nimic din ce-am găsit frumos în rândurile lui Eliade nu am regăsit în film. Nici un fel de trăiri, nici un fel de sentimente, nimic din ce-mi rămăsese mie drag din carte nu era în film. Poate doar, pe undeva, parte din lumea cea altfel. Deși și aia parcă mult prea civilizată și cu iz de vest. Nimic din subtilitățile gesturilor, nimic care să-mi dea fiori, nimic. Iar finalul – tipic americanilor care n-au înțeles nimic, niciodată (cel puțin așa îmi place mie să zic, deși filmul e făcut în Franța…): Hugh Grant, dând cu piciorul într-o conservă goală, pe-o stradă aproape pustie. Adică…ce-are *** cu ***?!

sursa: pagina facebook Maia Morgenstern

Și azi am fost la teatru. Cu emoții, cu sufletul mic și fluturași în stomac, din motive multe și mărunte – dar cu siguranță cu teama dezamăgirii parte din ele. Și ca să-mi înțelegeți emoțiile – am schimbat trei garderobe până am reușit să mă decid; și am ales-o pe aia una doar pentru că mă așteptam ca publicul român de teatru să n-aibă nici o treabă cu garderobele pentru asemenea evenimente. Adică am fost îmbrăcat bine, foarte bine chiar – dar nu așa cum aș fi vrut eu să fi fost, nu așa cum s-ar fi căzut, la un asemenea eveniment – să mă îmbrac. M-am liniștit definitiv cînd am ajuns la Teatru: de la sacouri lălâi cu cravate până deasupra de buric și până la tricou polo roșu sau sfetăr în 3 culori peste cămașă în carouri și blugi cu adidași (la domni) și de la rochițe cu pantofi cu toc până la flanelă în dungi roz cu negru sau vestă de fâș bleu peste plovăraș în degradeuri (la doamne) – am văzut de toate. Mult, extraordinar de mult până și sub așteptările mele. Până la urmă – povestim despre o premieră de teatru, cu actori celebri, punând în scenă două dintre cele mai celebre romane de dragoste. Nu m-așteptam la frac și blănuri – dar măcar un papion și-o rochie de seară mi-ar fi fost binevenite. Da’ mnoah – dacă eu n-am luat papionul…de ce să-l ia alții, nu? În fine; mergem mai departe cu relatarea. Și am să termin întâi cu gândurile despre public – și-apoi o să vă povestesc de piesă. Așadar – am avut de toate: de la întârziații care ridică în picioare un rând întreg pentru a ajunge la locurile lor – până la băutorii de apă și molfăitorii de oareceuri. De la foiala constantă și ÎNGROZITOR de obositoare – până la secvențele de tuse de fumător de Carpați fix în mijlocul monologului mai la sentiment. De la ușile deschise și închise de o mie de ori – până la telefoanele verificate fix în timpul scenelor mai întunecate, ca să vadă toată lumea aifonul. Și, evident, deși de 3 ori înainte de spectacol s-a anunțat că din respect pentru actori am face bine să ne închidem telefoanele – 4 telefoane au sunat și unul a vibrat în timpul piesei. Și momentul meu de absolută plăcere – a sunat și-o alarmă, cam pe la jumătatea spectacolului. Concluzia – românul n-are ce căuta la teatru! El merge acolo că dă bine, la fel cum merge Duminica la biserică. N-are treabă prea multă cu ce se întâmplă – da’ poate se-ntâlnește cu vecinu’ de la trei care-i spune administratoarei mai pe urmă că ce cult/credincios/citit/cu frică de Dumnezeu/etc. –  e el. Cam atât. În rest – publicului din România pare a-i lipsi cu desăvârșire orice fel de cultură când vine vorba de genul ăsta de evenimente sociale. Adică…nu doar că bunele maniere sunt de multă vreme istorie – dar și bunul simț de colțul blocului pare să dispară când vine vorba de astfel de evenimente. Conluzia a doua – cât m-ar costa oare spectacolele private?…

Și-ajungem, în sfârșit, la piesa în sine. Planificată să înceapă la 19.00 – a început pe la și vreo 8 minute, probabil din cauza întârziaților (…) cu Maia coborând printre scaune, prin zumzetul cretin al publicului care nici măcar nu băga de seamă ce se întâmplă. Am notat lipsa de respect a publicului și frumusețea și seriozitatea Maiei. Apoi vreau să vă zic altceva: citisem undeva că unul dintre cei mai relevanți indicatori pentru stabilirea gradului de “bunăciune” a unei piese de teatru – e lipsa nevoii de a-ți verifica periodic ceasul și de a nu-ți da seama când/cum trece timpul. Cred că nici eu n-aș vrea să fi fost văzut ce ochi mari am făcut când, ieșind din Teatru și uitându-mă la ceas am constatat că e 9 jumate, și că habar n-aveam când trecuseră pe lângă mine mai bine de 2 ore, la sfârșitul cărora aș fi vrut să se stingă iar luminile și, în cel mai rău caz, s-o luăm de la capăt, măcar încă o dată”.

Asta scrisesem atunci, urmând a continua cu opiniile despre spectacolul în sine. Și cum și așa introducerea e lungă și doar partial legată de tema de azi – despre piesă o să zic doar că a fost absolut excepțională și așa cum mi-am dorit-o mereu să fie. O să detaliez altă dată. Acuma însă – o să continui de la penultimul paragraf din citatul de mai sus – și o să povestim un pic despre nevoia sau lipsa nevoii de teatru, despre viitorul acestuia în actualul context al dezvoltării media. Și o să încep prin a spune că avem absolută nevoie de teatru! Pentru mine – e genul de manifestare culturală care merită orice fel de sacrificii (și nu doar din partea mea!); din două motive mari și late:

  1. Actorii. (aș putea să nu explic, dar mi-e că nu înțelege toată lumea) Oamenii ăștia sunt pentru mine un fel de zei mici. Un fel de furnicuțe de-alea de le vezi în documentare pe Discovery și rămâi mut de ce știu să facă. Și poate ce-ar trebui să înțeleagă toată lumea e cât de grea e meseria asta, atunci când o faci așa cum trebuie. De câtă dedicare e nevoie, de câtă muncă, de câte sacrificii deseori – pentru a putea aduce pe scenă un personaj credibil. Indiferent de cât de talentat ai fi! Sau poate, îndrăznesc să zic – cu cât mai mult talentul – cu-atât mai multă munca. Pentru că abia atunci apar provocările, abia atunci înțelegi, abia atunci vrei mai mult. Când știi că poți, când știi că e de unde, când știi că “it’s not just a job”…
  2. Aportul cultural. Teatrul, privit pragmatic și la modul general – e cea mai simplă metodă de culturalizare a maselor. Li se dă astfel ocazia de a intra în rândul celor “școliți” – fără să depună nici un alt efort decât acela de a sta cuminți într-o sală 2 ceasuri (și cum, conform celor relatate mai sus – nici nu se mai supun celor mai elementare reguli ale bunelor maniere – nici măcar statul ăsta în sală nu mai e o corvoadă!); nu trebuie să citească nimic – trebuie doar să asculte. La fel cum își ascultă nevestele, la fel cum își ascultă amicii la bere. Și dacă pe lângă asta – toată munca aia de la punctul 1 îi mai atinge spectatorului și coarda sensibilă și îi gâdilă niște simțăminte pe care nu le poate controla conștient – rezultatul e asigurat: rămâne cu CEVA în plus după fiecare spectacol. Și graficul lui cultural crește cam ca cel cu îmbunătățirea jocului personal pe Wii…

Deci DA – avem nevoie de teatru. Problema acuma e însă alta (nu știu la București cum e – dar din ce-am mai citit pe net – tinde să fie la fel peste tot): nivelul de inteligență al publicului spectator scade pe zi ce trece. Și premisele mele de la punctul 2 își au rostul atunci când presupunem că spectatorul X e incult/necitit – dar măcar are capacitatea de a înțelege ce se joacă pe scenă. Și aici intervine cea mai mare greșeală pe care teatrul tinde să o facă de ceva vreme bună încoace, din punctul meu de vedere: probabil din încercarea de a se alinia trendului erei informaticii și nebuniei media ce ne înconjoară, din nevoia de a atrage publicul cu ceva nou – multe din spectacolele noi de teatru nu mai au nici un dumnezeu. Nu sunt altceva decât niște înșiruiri de replici fără sens, în niște costume cretine, înconjurate de decoruri și mai cretine – din care nu mai înțelege nimic nici măcar cel mai cult dintre spectatori. Dar care nu va comenta – că mnoah… poate e ceva New Age, ce e peste capacitățile lui de înțelegere.

Pentru mine – teatrul trebuie să rămână clasic: cu decoruri de bun gust, cu costume care să reflecte realitatea momentului jucat, cu lumini care s-ajute neavizatul de pe rândul 18 să înțeleagă unde se petrece acțiunea și cu actori care să dea tot ce au mai bun pe scenă. Nu trebuie să facem din teatru film! Nu trebuie să facem din teatru circ! Până la urmă – teatrul nu e pentru oricine, orice am zice! Sincer – nu vreau să văd teatrul transformându-se în hidoșenia ce mi-e azi pictura: două linii, șapte culori și-o țâță. State of the freaking art! Mind-blowing crap! Nici poveste! O porcărie rezultat al nevoii de a ieși în față. Nu vreau să văd asta întâmplându-se în teatru. Mi-o a juns să văd Shakespeare jucat în blugi și tank-top, printre graffiti-uri întinse pe betoane. No fun, people! No fun!

Cum ar trebui să-și abordeze un teatru activitatea? Cu drag! În primul rând cu drag! Apoi – fără aștepări materiale. Apoi – așa cum o făcea acum… 30-50 de ani. Mi-e dor de MOR de teatrul radiofonic de seara de la unșpe, de dinainte de ’89! Mi-e dor de piesele de teatru de lunea (parcă) de la TV. Mi-e dor de Bălănuță și Beligan. Mi-e dor de lucrurile făcute de drag, cu drag. Asta ar trebui să faceți: să nu prostituați teatrul. Încă umpleți săli. Jumătate din cei de-acolo nu vin pentru teatru – vin pentru că e trendy. Ăia oricum nu contează. Dar faceți teatru pentru cealaltă jumătate; și s-ar putea ca un sfert din ceilalți – să înceapă să vină for the right reasons, eventually… Și atunci vom fi fost câștigat cu toții. Unii cultură, alții plăcerea teatrului de calitate, voi pe ei și noi pe voi.

Și dacă nu – atunci hai să nu-i mai zicem teatru. Să îi găsim o altă denumire, așa… cum e happening, de exemplu. Un termen cool, pe care să-l înțeleagă swagger-ii trendy – dar care, în esență, să nu însemne nimic. Dar de pe urma căruia să curgă banii și incultura ridicată la grad de artă. Iar teatrul să rămână pentru cei puțini care se știu îmbrăca și știu să tacă, cei care nu mănâncă șaorme în sală și își lasă telefoanele acasă, cei cu care poți după spectacol povesti intriga la o bere ori o cafea, cu care poți comenta prestația lui X sau Y, sau (asta e pentru maniaci) cu care poți comenta diferențele între reprezentația de azi și cea de săptămâna trecută: care decoruri au fost mutate, care replica uitată și care spusă altfel, unde s-a schimbat tonul sau de ce azi X era mai abătut ca de obicei.

Teatrul, pentru mine, e ca dragostea: ori ai noroc de el – ori nu. Și cu forța – nu se poate…

andrei’s alter ego on behalf of Andrei – pentru SSB14

Proba 8. Alege Europa pentru vacanța ta specială!

La provocarea CND Turism – trebuie să te rog ceva, Andrei. Știu că nu-ți place să spui povești despre cei dragi ție, dar poate de data asta ai să împărtășești, măcar cu mine, o experiență dintr-un sejur petrecut cu cineva drag. Sau măcar să încerci să-ți imaginezi cum ar arăta un astfel de sejur, dacă ți se pare că o experiență reală e prea mult. Zi-mi cum ar fi pentru tine o vacanță la munte ideală, sau care destinație turistică din Europa te atrage mai mult. Zi-mi ce-ți pică ție bine. Doar povestește-mi ceva așa cum doar tu știi s-o faci.

Eeeei….ce-ți mai place ție să mă provoci, în cele mai nepotrivite momente! Dar am să te iert de data asta, pentru simplul motiv că am povestea gata pregătită. Și deși are să fie rodul imaginației – se bazează pe câteva experiențe reale; plus că, doar ca să știi, chiar sunt în căutare de oferte tentante pentru un sejur (sau măcar un city break) la Paris, luna viitoare.

Pe EA nu știu dacă o știi, dacă ați apucat vreodată să vă întâlniți. Cert e că lumea mea se învârte în jurul EI și nimic nu ar fi fost complet dacă EA nu mi-ar fi fost aproape în ultimii ani. Și luna viitoare o să ne sărbătorim anii ăștia petrecuți împreună. Și mi-ar plăcea să o pot face fericită, măcar un pic. De fapt… nu de fericire e vorba; fericirea o avem fiecare, în fiecare zi, privindu-ne copiii crescând. Aș vrea însă ca anul ăsta să facem ceva pentru EA, doar pentru EA. Așa cum știu că i-ar plăcea EI. Iar Paris-ul mereu a fost pe lista de dorințe, de vise pe care nici măcar nu îndrăznește să și le imagineze devenite realitate.

Și mă gândesc la un hotel drăguț, cochet, undeva pe o străduță veche și îngustă, aproape de Montmartre, cu o terasă mica în spate, cu mese și scaune din fier forjat, unde să ne bem dimineața cafeaua, alături de croissant-ul proaspăt descărcat dintr-un vehicul mic, asemeni celor care aduceau cornurile și iaurtul în școli la noi, înainte de ’89. Ne ținem de mână peste tăblia încă rece și ne zâmbim fără cuvinte, privind absent cum încet-încet începe nebunia zilei noi.

Azi ne plimbăm prin Montmartre doar; și poate, mai târziu, mergem pînă la Sacre Coeur. Deocamdată însă – ne umplem de forfota pieței, de miile de oameni frumoși și avizi de culori; turiști din toate colțurile lumii, amestecați printre tablouri, icoane, pictori, cântăreți ambulanți, fete cu flori și balloon-clowns. Ne oprim în dreptul unui bătrân ce desenează portretul unei domnișoare suedeze; doar cărbune și degete iuți. Fata își primește desenul și râde a fericire. Bătrânul își ia banii și zâmbește mut. Ceva mai încolo – un om statuie sperie copiii prea îndrzneți. Dintr-o fereastră de undeva din stânga, ne privește atent și speriat un cuplu. Ne-apropiem zâmbind, ei nu schițează nici un gest. Confuz – le fac un semn cu mâna. EA mă trage de mânecă și-mi zice: “Hei! E doar o pictură făcută direct pe sticla ferestrei!”. Râdem, facem o poză și plecăm mai departe, printre zeci de asiatici ce fac la rândul lor poze la orice. Ajungem într-un final și la Sacre Coeur. Cupola albă, sinceră și de încredere dătătoare. Înăuntru liniște și o stare de bine. La ieșire ne oprim pe scări, s-ascultăm niște tineri cântând la chitară, blockfloete și tamburină “Sinner Man”, o variantă mai frumoasă decât cea pe care o știu de la Nina Simone. Povestim cu ei – aflăm că-s italieni. Îmi dau chitara și le cânt și eu ceva. M-acompaniază și EA mă privește cu drag, zâmbind. Mulțumim italienilor și ne întoarcem la hotel.

Azi ne bem repede cafeaua. Avem de ne grăbit spre centru. Întâi de toate – vrem să ajungem la Tour Eiffel. Nu urcăm până sus de tot, că mie și așa mi-e rău de înălțime. Ne oprim la mijloc, de unde oricum orașul se vede ca pe Google Maps. Facem câteva poze și hotărâm să coborâm pe scări. Frumos, n-am ce zice, doar că trebuie să ne oprim des, din cauza problemelor mele cu piciorul (mai bine o lăsam să vină singură; am senzația că-i stric vacanța!). Și totuși – pare că încă mă iubește. Odată ajunși jos – îi fac o poză kitsch-oasă, de jos în sus, cu Turnul ca un fel de fes. Râdem. Mergem mai departe – către Sena. Urmează o după-amiază pe care o vreau romantică, pe care o începem cu un tur de oraș cu Bateaux Mouche-ul. Ne e drag vântul, călduț și umed, mângâindu-ne umerii. Căscăm ochii mari la Notre Dame, facem poză și ne pupăm. Ghidul automat ne povestește în prea multe limbi ce vedem – și la un moment dat pierdem șirul. Râdem iar. La întoarcere e un pic răcoare. Dar ajunși pe țărm – fugim ca niște copii pe Podul Îndrăgostiților și ne oprim într-un restaurant chic pentru cină. Comandăm specialități și vin bun. Râdem, povestim, ne iubim din priviri. Seara, acasă, ne iubim complet.

Aș putea să-ți povestesc o seară întreagă, dacă m-ai lăsa, să știi! Păcat însă că deocamdată e încă totul doar imaginar. Dar pot să-ți mai zic c-am fost pe Champs-Élysées, că am făcut poze la Arcul de Triumf, am vizitat Centrul Pompidou și Grande Arche de la Defence; am trecut pe la Louvre și Versailles, am fost la Fontainebleau și  în Pere Lachaise (ne-am îndrăgostit de simplitatea mormintelor lui Simone Signoret și Yves Montand și ne-am îngrozit de cultul personalității lui Oscar Wilde), ne-am fotografiat la Km. 0 în față la Notre Dame, ne-am plimbat nebuni pe străzi și 2 zile am vizitat în grabă castele pe Loire (EI i-au plăcut grădinile de la Villandry – mie Chambord-ul cu totul).

În fine… nu știu dacă ți-am spus ce-ai vrut să auzi. Cert e că mie mi-a făcut bine; și m-am convins și mai tare că trebuie să fac cumva s-o duc la Paris. Poate nu luna viitoare, dar curând. Să ne re-îndrăgostim unul de celălalt, să fim singuri și nebuni, liberi și fără gândurile-apăsătoare de acasă. Până la urmă – cred că eu am să îți mulțumesc ție! Și poate acuma îmi zici tu mie: care crezi că e cea mai romantică destinație turistică din Europa?

andrei – pentru SSB2014

Proba 7. Tu cum te menții în formă?

Inițial – am pornit plin de entuziasm să-l rog pe Andrei să ne povestească despre cura lui de slăbire, despre cum anume a scăpat de 15 kg în mai puțin de două luni. Asta în contextul probei propuse de LemoSilhouette. Mi-a trecut însă repede, din 2 motive:

  • punctul doi din criteriile de jurizare, anume acestea: 1. Includerea unui exemplu personal sau a unor informatii din concluziile unui studiu privind orice ingredient sau metoda ce faciliteaza slabirea – pondere 33%
    2. Includerea cat mai multor imagini reprezentative legate de slabire, din perspectiva abordata in articolul vostru (daca nu va apartin, va rugam sa mentionati sursa) – pondere 33%
    3. Originalitatea in includerea unor referinte privind ingredientele exotice din LemoSilhouette – pondere 33%. Dacă primul mi se pare OK, iar ultimul… acceptabil (adică… se consideră originală menționarea faptului că l’arginina (ingredient component exotic al LS) e benefică pentru tratarea disfuncției erectile și că printre reacțiile adverse (în caz de consum pe perioadă lungă) se află, de exemplu, guta? Sau că nu e recomandată pacienților sub 18 ani (știu o grămadă de grase sub 18 ani…)) – punctul 2 mi se pare penibil! O dată pentru că nu văd de ce aș pune poze cu mine pe sistemul before and after, doar pentru un 33% dintr-o notă (și să ne înțelegem – MULTE poze!) și doi la mână pentru că așa ajung la motivul doi pentru care l-am oprit pe Andrei din a povesti:
  • am intrat și eu, ca tot omu’, pe site-ul LS, să văd care e treaba. Și ce am aflat? Păi de exemplu un video care trebuia să ne explice beneficiile ananasului din perspectiva LS – care e scos de pe YouTube pentru că e fost închis contul căruia îi e asociat; și, cel mai fain, pozicile de la “testimoniale“. Mi s-a părut ciudat că-s așa de mici mici mici și-am zis că… ceva nu e în regulă cu ele. Și inițial m-am chinuit să lamuresc care e treaba cu domnul cu pricina, și am găsit video-ul ăsta pe YT:

Ciudat cum fix omul cu pricina, tester de LS – o pus clip în engleză cu link spre un site care cel mai probabil e un fake păpător de bani sau virucios. Dar am zis că poate e coincidență – și am dat s-o caut pe tanti. Și mnoah ca să vezi ce-am găsit! Site-ul ăsta, care povestește despre o atare metodă de slăbit, descrisă pe site-ul ăsta unde, CULMEA! – regăsim toate 3 pozicile testimonialicioase LemoSihouette. La o mărime din care și înțelegi ceva.

Mnoah mare mirarea mea, când am constatat că ăia povestesc despre un cu totul alt mod de slăbit! Și a doua mirare (de unde și legătura cu punctul 2 din cerințele juriului) nu am vazut nicăieri menționată sursa pozelor pe site-ul LS!

Deci – întreb:

1. De ce aveți pretenția ca eu să menționez sursa – dacă voi nu o faceți?

2. Dacă folosiți poze și filmulețe care nu vă aparțin, fără a menționa sursa, pentru a prezenta niște produse pe care le comercializați – asta cum se cheamă?

3. Ce încredere să am eu, ca și posibil consumator, în veridicitatea și eficiența produselor pe care le comercializați – în momentul în care în propriile testimoniale care ar trebui să dovedească eficiența – folosiți niște poze care n-au legătură cu produsul?! Și mai ales în condițiile în care pe site-ul vostru scrie așa, alb pe mov: “Toate testimonialele prezente pe site sunt oferite de catre persoane care au folosit produsul nostru si au vazut rezultate de care au fost multumite“????

Țin să menționez că dacă site-urile unde apar pozele sunt datate 2013, deci cineva ar putea zice că au apărut după LS – video-ul de mai sus e urcat pe YT în 2009, cu doi ani înainte de a apărea site-ul LS…

Pentru posteritate – mai jos pun și niște print-screen-uri. Și nu, nu vă voi reda povestea lui Andrei cel slab… Nu acum, nu aici, nu așa!

Clipboard01

Clipboard01

Clipboard01

Clipboard01

andrei’s alter ego on behalf of andrei – pentru SSB2014

DISCLAIMER: Acest articol NU e un pamflet – ci pune pe “hârtie” îngrijorarea mea reală! Aștept deci niște lămuriri, în orice direcție, din partea oricui. Mulțumesc!

Proba 6. Cum se reflectă frumusețea interioară în cea exterioara?

Și spune-mi, Andrei – ce înseamnă pentru tine frumusețea? Mai exact – cum ai face legătura între frumusețea interioară și cea exterioară? Crezi că se leagă? Crezi că pot trăi una fără de cealaltă? Te-ntreb – pentru că avem o provocare de la Centrul Shakti, care ar vrea s-audă de la noi cât de important ni se pare echilibrul dintre cele două frumuseți. Și cum răspunsul meu îl știm și l-am mai scris – mi-ar plăcea să aud părerea ta, de data asta.

Păi hai atunci ca, înainte de toate, să definim noțiunile. Să le definesc eu, de fapt, așa cum le percep eu, privind în jur. Frumusețea exterioară e simplă; o vedem în fiecare zi, odată cu fiecare femeie după care fiecare dintre noi întoarcem capul pe stradă. Deși mi-ar fi greu s-o definesc – cred că ne e clară tuturor, chiar dacă o percepem fiecare diferit. Chiar dacă așteptările fiecăruia cu privire la ea sunt mereu altele. Dacă pentru tine frumoasă ar putea fi… Scarlett Johansen, să zicem – pentru mine e frumoasă vecina de la 3, cu părul ciufulit dimineața la cafea, cu un pic de burtică rămasă după ce-a născut, cu genunchii noduroși de pe vremea când făcea gimnastică și dintele strâmb ascuns sub buzele niciodată rujate. Două imagini complet diferite – însă care ne creează, fiecăruia, aceleași sentimente: un pic de poftă, un pic de fluturași în stomac, niște imagini poate deșănțate în minte și în mod sigur – un zâmbet larg întins pe toată fața, de fiecare dată cînd le vedem. Vorba aia: “beauty is in the eye of the beholder”. Buuun. Acuma că am lămurit asta – să trecem la partea cealaltă, cea cu frumusețea interioară. Știi când am înțeles eu diferența, a propos? Într-o dimineață în care m-am trezit alături de femeia cu care venisem seara acasă, pe care o vedeam prima oară treaz atunci – și mi-am dat seama că nu avem, de fapt, nimic de împărțit. Nimic din ea nu era real, nimic liniștit, nimic de ținut în brațe seara la televizor. Pentru că știi cum e? Dacă pentru frumusețea exterioară e destulă senzația de “vreau s-o duc acasă și să-i fac lucruri”, apanajul frumuseții interioare e acela de-a te face să vrei să-ți bei cafeaua cu ea în fiecare dimineață, să mergeți la cumpărături împreună (exclus shopping!), să povestiți seara despre ce-ați făcut peste zi și să ți-o imaginezi iubind fără de limite primul tău născut. La mine, în dimineața aia, s-a întrezărit pentru prima dată nevoia de altceva. Nu-mi mai era de-ajuns comunul, falsul ascuns sub straturi de culori, isteria acoperită de rictus și incultura îngropată în statusuri pe Facebook. Și dă-mi voie să presupun că e valabil și din perspectiva lor, a femeilor, privind. Cel puțin – mie mi-ar plăcea să cred asta. Că pentru o armonie perfectă între doi oameni – e nevoie de de frumusețea interioară a fiecăruia dintre ei, mai mult decât de orice altceva, până la urmă. Și totuși – ce-are Centrul Shakti cu asta?

Păi ei zic că au reușit, prin intermediul centrului deschis în București, să pună laolaltă servicii ce vin în ajutorul regăsirii/reîmprospătării ambelor genuri de frumusețe. Adică mnoah… pe lângă clasicele servicii de coafor, cosmetică sau manichiură – ei oferă și servicii de înfrumusețare interioară, prin intermediul terapiilor alternative (masaj ayurvedic, ritual balinez sau reflexoterapie). Și acuma urma să merg mai departe cu întrebările către tine – și să te rog să-mi zici dacă crezi că ajută genul ăsta de servicii la restabilirea frumuseții interioare.

Măi…știi cum e? Din punctul meu de vedere – adevărul e din nou undeva la mijloc. Adică – știi bine că sunt mai mult decât nebun când vine vorba de-un masaj bun; și singurul motiv pentru care mă feresc de genul ăsta de “establishment” e pentru că mă tem sincer că ar deveni un fel de obsesie, de “compulsion” și aș sta mai mult pe la salon decât pe oriunde altundeva. Cu atât mai mult cu cât vorbim de genul ĂSTA de servicii și ritualuri, precum oferă Shakti. Problema e însă alta: dacă în mod sigur un masaj ayurvedic, de exemplu, te-ajută la apropierea de un anumit soi de frumusețe interioară – în mod cert nu e de ajuns. Mie mi se par niște soluții de moment care, până la urmă, nu sunt altceva decât un alt soi de superficialitate, asemeni fardurilor: acoperă o stare de fapt cu una falsă, pentru a crea iluzia a ceva bun. Și am exemplul concret al unei colege de birou căreia i-am făcut cadou niște ședințe la terapii de genul ăsta; a venit de-acolo siderată. Nu se simțise niciodată la fel de bine. Și am sesizat și eu schimbări în comportamentul zilnic, în felul în care arăta ea, la modul general, în starea și spiritul care au însoțit-o a doua zi după “intervenție”. Însă imediat ce s-a oprit din “practicat” – a revenit la normal. La cea care era ea DE FAPT! Și te rog nu mă înțelege greșit! Însă nu poți să vii să-mi spui că joie de vivre-ul și farmecul irezistibil al lui Audrey Hepburn venea de la reflexoterapie! E  nevoie de un fundament serios de frumusețe interioară pe care, la o adică, să intervii cu câte o sesiune de-asta de restabilire/reîmprospătare. Altfel – nu e decât o altă mască, pusă la fel de superficial peste același material uscat, lălâi și fără viață. Hai să îți mai fac o paralelă – și apoi încheiem: știi momentul ăla în care vezi o “bunăciune” pe care o aclami în cercul de prieteni, și Neluțu te întreabă: “Bine, bă! Da’ te-ai gândit cum arată a doua zi dimineața, fără alea 5 straturi de fard?”. La fel te-ai putea întreba și în momentul în care întâlnești o domnișoară proapăt ieșită de la o sesiune de ayurvedic: “Bă da’… oare tot așa Zen a fi și mâine dimineață? Sau tre’ s-o țin la spa 7 zile pe săptămână?”. Până la urmă – aceeași Mărie cu altă pălărie. Așa cum femeile sunt frumoase exterior de dinainte de a se inventa fardurile și “frenciul” – la fel erau frumoase și interior, înainte de uleiurile de susan întinse pe coapse. Pentru cine are ochi de văzut și inimă de înțeles. Ajută și fardurile, ajută și Ayurveda și “we approve of both”. Da’ de ajutat ajută și mânerele de mâncat porumb fiert; și “we might approve of that too”. Întrebarea pe care eu mi-o pun, însă –  e ” da’ chiar avem nevoie de ele?”…Mă-nțelegi tu?…

andrei – pentru SSB2014

Proba 5. Alege să citești cu stil și plăcere, prin intermediul unui eBook!

Andrei nu prea citește de felul lui. De fapt – niciodată cititul n-a fost una din activitățile lui favorite. Și nu pentru că i-ar displăcea activitatea în sine, sau ar găsi-o nefolositoare; totul se rezumă, de fapt, la un singur gând (și am să-l citez din memorie): “Eu citesc puțin și rar, dar citesc exact ce trebuie, atunci când trebuie“. Știu… pentru mulți în mod sigur afirmația în sine poate părea stupidă, fără să mai povestim de lipsa cititului în sine. Însă… am stat și m-am gândit puțin, și parcă nu vorbește omul chiar prostii. Și am să-l las pe el să vă explice:

Pentru mine lucrurile sunt simple. Prefer să-mi ocup timpul cu alt gen de activități. Prefer, de exemplu, să scriu; sau să cânt; sau să pictez. Și nu, nu mă uit la televizor. Deloc. Mi se pare cea mai mare pierdere de vreme. Dar să revenim la citit: prefer s-o fac doar atunci când ceva mă atrage cu adevărat; sau atunci când curiozitatea mea cu privire la un anume subiect nu-mi poate fi satisfăcută altfel. Dar n-am să pot niciodată să citesc o carte doar pentru că «vai! dar trebuie să citești Coelho! nu ești complet dacă nu îl citești!» sau «ei, Andrei! sunt niște cărți de referință; nu se poate să nu le citești» sau «cum n-ai citit Shogun? Toată lumea a citit-o! Trebuie s-o citești!». Ba uite că nu TREBUIE să fac nimic, doar pentru că ăsta e trend-ul, sau pentru că a facut-o toată lumea, sau pentru că altfel n-o să fiu complet în ochii lui X sau Y. Citesc doar ceea  ce știu că mă ajută la ceva. Nu citesc orice îmi cade în mână, pentru că dă bine și pentru că “îmi exersez creierul”. Și a propos de asta – mai nou e foarte trendy să stai în metrou sau pe-o bancă în aeroport, sau oriunde unde te vede cineva – cu e-book-ul în brațe. Vezi doamne – te culturalizezi. Hai sictir, când tu citești pseudo-romane de amor sau “How to fuck her brains out – for dummies”.

Și nici să nu te gândești să mi-amintești despre așa-zisa literatură contemporană! Trei sferturi din ea e maculatură! Dar dacă un prost a scris o carte în 6 volume despre un vampir-hobbit cu buric de aur și aventurile lui – imediat se mai trezesc încă 5, care să scrie fiecare dintr-o altă perspectivă, dar de data asta în 83 de volume fiecare – despre un elf-sirenă cu urechi de sidef și aventurile lui. Best seller pe 45 de continente (pentru cine e confuz – am trecut deja la alte planete; am citit destul cât să știu că nu sunt atâtea la noi pe planetă :P ) în următoarele 3 luni. Sau scrie una despre cum i-ar plăcea ei să fie sodomizată – și într-o juma’ de an avem o bibliotecă întreagă de best-sellere LGBT, plină de amănunte picante ale unor vieți cel puțin șterse. Maculatură scrisă pentru bani și citită de mase manipulate de televizor.

Revenind însă – magazinul MarketOnline.ro ne-a provocat să ne spunem părerea despre e-book vs. cititul classic – și încă nu mi-am expus punctul meu de vedere. Să presupunem deci că aș citi. Mult. Și mult e o premisă importantă în cazul în care povestim despre avantajele e-book-ului. În sensul în care e mult mai ușor de purtat un e-book în buzunar – decât o întreagă bibliotecă (dacă volumul n-ar fi o problemă – sigur ar fi masa…). Deci – 1-0 electronicul. Mai departe – ai avantajul că dacă, de exemplu, faci parte din categoria celor care citesc pe budă și nu ai chef fix în momentul ăla să citești poeziile lui Poe așezate frumos sub hârtia igienică – pe e-book hop-țop ai schimbat poezelele cu o carte de bancuri scrisă de Indoleanu. Într-o secundă, fără să te deplasezi. Alt avantaj ar fi că ăsta micu’ ține minte singur pe unde ai rămas cu cititul, indiferent câte cărți ai începute. La fel cum nu ți se dă singură pagina, dacă îl lași pe masă pe terasă, pînă te duci să-ți iei o bere din frigider. Mai poți și să personalizezi look-ul, așezarea în pagină, fontul, toate după preferințele tale. La fel cum, dacă ești incult ca mine și nu știi un cuvânt – nenea e-book-ul ți-l explică, right then and there, if you so choose. În concluzie – numai lucruri bune de la ăsta micu’. Dar are și un mare, FOARTE mare dezavantaj. Care pentru mine… e capital: nu miroase a hârtie îngălbenită de timp, a praf adunat în bibliotecă. Nu-ți dă senzația aia de bine pe care mie mi-o dă ținutul în palme al unei cărți vechi, în timp ce-ți plimbi nasul printre paginile scrise mărunt. Și pentru mine, indiferent cât de puțin citesc – ăsta e unul din aspectele care fac din citit o plăcere. Și n-aș da cartea din mână pentru e-book-ul de pe gard.

Dar recunosc: nu o dată m-am găsit pe net, căutând oferte pentru Kindle-uri. Că-s al dracu’ de îndemânăcioase, dacă stai să pui în balanță bunele cu relele. Și mi-ar plăcea și mie unul, să-l flutur prin aeroport, să zică lumea că ce cult mi-s (glumesc, desigur! nu numai de-aia mi-ar plăcea :P )

Cam asta mi-a fost povestit mie Andrei. Acuma….c-o fi bine sau nu – nu sunt eu în măsură să judec. Dar chiar mi-ar plăcea, dacă citește cineva blogul ăsta, în afară de mine și de juriile pentru care scriu – să comentăm împreună zicerile maestrului. Cine știe?! Poate îl convingem să citească 50 shades of Grey. Sau poate ne convinge el pe noi să nu mai citim nimic, că oricum nu știm scrie corect românește :)

andrei – pentru SSB2014

Proba 4. Leacuri, sfaturi și rețete pentru casa ta de la Doctor Deco

Și? Ce ne facem, Doctore? Cum adică ce ne facem, Andrei?! Păi uite-așa! Tu ești Doctor Deco – tu să-mi spui ce să fac cu viața mea; cu mine. Ce ne lipsește? Ce ne face atât de comuni? Ce ne-ar putea scoate din anonimat? Andrei, dragule… știi bine că eu mă ocup de decorațiuni interioare, nu de rânduit vieți de oameni! Așa, și?! Nici nu-ți cer altceva, decât să-mi decorezi interiorul. Să mă faci altfel. Să-mi schimbi look-ul. Feeling-ul. Să fiu tema discuțiilor de grup între femei și motiv de invidie printre bărbați. Ei, Andrei! De parcă ar fi așa de simplu! De parcă ai putea compara casa unui om cu ce e în sufletul lui! Fii serios! Păi sunt, Doctore! Tocmai că sunt! Ce altceva e casa unui om dacă nu o reflexie a propriului suflet?! Fără suflet – cum ai putea da viață unui “acasă”?! Cum ai putea să îți zugrăvești sufrageria în lavabil crem și dormitorul în albastru pal – când în tine nu e nimic altceva decât întuneric?! Pe ce să ți se-așeze oamenii în casă – dacă tu n-ai loc de ei în suflet?! Și ce să pui pe rafturile bibliotecii – dacă inima ți-e goală de amintiri?! Mă dezamăgești, să știi! Nu mă așteptam la asta de la tine!

Andrei, știi ce? Să știi că ai dreptate! Până la urmă, casa unui om e un fel de oglindă a sufletului. Altfel cum te-ai simți bine, confortabil și sigur acasă la tine? Hmmmm… n-am privit niciodată lucrurile din perspectiva asta. Și mi-e ciudă acum! E clar că fiecare tablou e sentimente și amintiri și fiecare lampă – atmosfera unui bine interior; și fiecare gablonț, fiecare porcărioară mică pe care o așezi pe-un colț de etajeră – e o parte din tine, din ceva ce-ai fost sau ai fi vrut să fii, frântură de amintire sau talisman de preț. Și florile ți-s simțăminte și preșurile – aducere aminte; lavabila ți-e gând linștit și cana de cafea apropiere de cel drag. Știi ceva, Andrei? Fug să fac un pliant! Mai bine chiar – un site! Și fă-mi un bine, vrei? Zi-le și prietenilor tăi că sufletele pierdute le pot găsi pe Str. Blanari nr. 12, în București. Te-am pupat!

Păi bine, Doctore…și cu sufletul meu cum rămâne? …

Privește în jur, Andrei! Citește-ți rafturile apartamentului! Șterge-ți de praf memorabilia. Ai să-nțelegi, până la urmă. Și-ai să-mi mulțumești…

andrei – pentru SSB2014

Proba 3. Ce ai aprecia la un salon de nuntă?

 

Trebuie să recunosc că nu are să îmi fie foarte ușor să scriu la tema asta. O dată pentru că sunt către 15 ani de când am avut propria nuntă; și 2 la mână – oarecumva am reușit, în tot intervalul acesta, să “scap” de nunți. Adică… cred că am fost, în total, cu tot cu rude la care era musai – la 7 nunți în toți anii ăștia. Lucru care trebuie să recunosc că nu poate decât să mă bucure. De obicei – nunțile, pentru mine cel puțin – sunt un fel de povară, pe care trebuie s-o duc în spate din cauza unei obligații a cuiva – nici măcar neapărat eu… – către altcineva. Și de-acolo în colo – vorbim de o înșiruire de nebunii cărora cu greu le pot face față. Și am să vă dau niște exemple, ca să fie clar despre ce vorbesc (chiar dacă am fost la nunți puține – am exemple destule…).

Prima nuntă la care am fost, după a mea. Ceva coleg de-al soției, al cărui singur scop pentru care făcuse nunta – cred – era să rămână cu o căruță cât mai mare de bani după. Restul detaliilor s-au dovedit ulterior a fi fost complet irelevante. Mdeci: ajungem la locație (un soi de cantina comunistă, transformată peste noapte în sală de nunți; cred că e destul de clar cum…) și, după ce suntem poftiți înăuntru – încercăm să ne găsim locul la masă. Bănuiesc că deja e evident pentru toată lumea că nu existau cartonașe cu nume. Ce nu era însă deloc evident e că nu erau nici măcar ÎN MARE stabilitite locurile. Adică așa…pe grupe de vârstă și de interes, măcar. Așa încît – ne-așezăm la o masă oarecare, unde eram primii. N-apucăm să ne facem comozi și să ne scoatem pachetele de țigări – că suntem ridicați de la masă de către gazdă, că la masa aia ar trebui să stea altcineva. Mnoah… ne ridicăm, ne mutăm, dar nici nu ajungem bine la masa indicată – că suntem rugați să venim totuți înapoi, că cineva nu mai vine, și e bine și dacă stăm unde ne așezaserăm inițial. Buuuun. Trecem peste momentul cu pricina, ajunge cam toată lumea în sală, ne vin și nouă singurii oameni pe care îi știam și aș fi băut și eu o bere cu domnul prieten, că deh! vară, cald, nuntă… Bineînțeles, ca la orice nuntă care se respectă – berile sunt așezate pe masă (!). Evident – calde (eu unul nu pot bea bere caldă, că mi se face greață). Mă duc deci la șefa de sală să o rog să ne dea niște bere rece. “Vai… dar nu avem rece, că nu avem unde s-o ținem la rece…”. Say what?!?! Mă întorc siderat la masă unde, după ce expun problema – prietenul vine cu soluția: și ne ducem noi fain frumos și ne punem niște beri la rece în rezervorul de la budă (lume multă, budă folosită des, apă circulată des – deci rece). Bun, problemă rezolvată (bine… asta pînă undeva pe la mijlocul nopții când, întorcîndu-se de la baie cu bere, colegul – schimbat la față – îmi zice: “ai de **** mea! am pus-o!”. Ne hărniciserăm la prea multe beri în rezervor, așa încît se blocase plutitorul și apa a continuat să curgă; aproape până în sala de dans….). Dar să trecem mai departe: vin aperitivele. O farfurie mare cât o zi de post, pe care stăteau stinghere cca. 3 felii de salam, 2 de telemea, o roșie și o felie de ardei. Și atît. Mîncat tot dintr-o îmbucătură – așteptat felul următor. Din categoria “na-ți-o frântă că ți-am dres-o!” – felul următor (și ultimul, de altfel!) a fost friptura, adusă undeva pe la miezul nopții, adică … cca. 5-6 ore după aperitivul copios. Ce mai e de menționat – muzica: 97% populară. Pe care nu dansa mai nimeni, că săracii oameni oricum erau lihniți de foame. Cel mai mișto – odată cu friptura, s-a schimbat și muzica, cu de-aia bună, de dans. O nebunie să vezi oamenii mâncând repede-repede, sperând să prindă măcar un pic din muzică bună. Surpriză! Odată cu mâncarea terminată – înapoi și populara! Cred că nu mai are rost să menționez că nici măcar o dată nu au trecut mirii pe la mese, așa…. de curtoazie. Dar darul urma să se dea cu strigare! Hai sictir! Am plecat înainte de vreme, și-am lăsat plicul pe masa mirilor, cu mai puțin decît aveam de-acasă planificat să dau.

Nunta unui coleg de serviciu, nuntă de domni, nuntă cu pretenții. Locație – undeva la munte, într-o stațiune în vogă, într-o cabană cu piscină interioară, unde restaurantul e plasat la etaj, într-un soi de balcon uriaș circular – ce dădea deasupra piscinei. Fain aranjat, cu bun gust, cu baloane și fundițe, cu puțin mov, cu lume îmbrăcată bine, mâncare bună, băutură așijderea, fain. Atmosfera întreținută de cântăreți profesioniști, muzica dintre “happeninguri” numai bună, totul ceas. Cu o mică precizare: cam de pe la jumătatea nunții încolo – eram practic în saună: restaurantul fiind la etaj și la nuntă fiind vreo 2-300 de persoane – în câteva ceasuri aburul degajat de apa desigur caldă a piscinei era călare pe noi. La propriu. Astfel încât – cred că nu mai e cazul să menționez că de la un moment dat încolo lumea era leșinată pe scaune cu batista pe frunte. Asta dacă nu trecuseră între timp prin camerele de hotel, să se schimbe în pantaloni scurți, maieuri și șlapi.

În fine, exemple aș mai avea, dar mi-e că deja am scris aproape 900 de cuvinte și…. ce-i prea mult nu-i sănătos. Ideea cred că e clară și e evident înspre ce bat. Eu nu sunt foarte pretențios și sunt convins că dacă ar fi să mă însor iar – aș face lucrurile foarte simplu. În primul rind – aș face ceea ce nu am putut face acum 15 ani, că nu aveam cu cine: aș angaja o firmă care cu asta se ocupă, să-și bată ei capul cu toate cele; și să am și pe cine da vina ulterior :) Cred că singurele mele pretenții ar fi:

  • băutura să fie la liber. Urăsc nunțile la care mi se dă doar Becks și Miorița. De la Becks mă doare capul a doua zi și Miorița e prea spirtoasă. Eu vreau, de exemplu, Timișoreana și Jidvei. Mi se pare unul din cele mai importante elemente care fac ca o nuntă să fie reușită: dă-i omului posibilitatea să bea ceea ce îi place, ceea ce îl face să se simtă bine.
  • muzica o aleg eu. Exclusiv. Dacă nu piesă de piesă – îmi pui la dispoziție enșpe playlist-uri sau band-uri sau ce vrei – din care eu aleg – și NUMAI aia se cântă. SAU – ai niște adevărați entertaineri în spatele monitorului ăluia, care știu citi oamenii, atmosfera, momentele. Și se pot adapta din mers. Ăsta e al doilea element crucial.
  • mâncarea – numai cîtă trebuie și dacă se poate și asta – la alegere. Cam ca la restaurant. Poate nu chiar – dar pe aproape.
  • posibilitatea de a-i oferi miresei drept cadou un moment cu adevărat special: fie…artistul preferat într-un mini-concert, fie o surpriză pe care și-a dorit-o dintotdeauna – dar ceva cu gust, cu bun simț, rafinat.

Restul – din punctul meu de vedere – sunt fițe. Și atît.

A! Și încă ceva: pe banii mei – faci ce și cum îți zic eu :) Chiar dacă e kitsch, chiar dacă a mai fost făcut de 10000 de ori, chiar dacă orice. Câtă vreme eu plătesc – lasă-mă să fiu bou, dacă asta îmi doresc.

Casă de piatră!

andrei – pentru SSB14

Proba 2. Deodorantul poate fi prieten sau dușman!

Andrei nu e un individ prea social. De fapt, dacă e să fim cinstiți – ar fi fost foarte fericit dacă socializarea nici măcar nu s-ar fi fost inventat. Și nu pentru că nu ar avea calitățile necesare (“social skills“, pentru corporatiști) ci pentru că, exceptând un grup mic de oameni în jurul cărora se simte confortabil – preferă să ignore orice situație care ar putea, dintr-un motiv sau altul, să degenereze în altceva … Și altceva-ul acesta ar putea fi orice, de la un simplu sentiment de disconfort social (mental, intelectual, o incompatibilitate între indivizi sau orice altceva) până la o încăierare (verbală sau de altă natură) sau un dezgust al simțurilor. Ha! Ce-am scos-o pe asta! Auzi tu: dezgust al simțurilor! Foarte tare, pe bune. Dar trebuia să îndrept discuția înspre ceea ce îmi cere Farmec în proba asta, și aveam nevoie de un pic de introducere.

Oamenii aceștia frumoși de la Farmec au venit iar pe piață ceva bun și de nelipsit, sub forma unei game de produse antiperspirante Gerovital H3 prof.dr. Ana Aslan, prezentată sub forma unui set de deodorante must have:

  • deodorant antiperspirant Gerovital H3 Sensitive
  • deodorant antiperspirant Gerovital H3 Splendide
  • deodorant antiperspirant Gerovital H3 Natural
  • deodorant antiperspirant Gerovital H3 Fresh

Și-acuma – să-l lăsăm pe Andrei să ne spună povestea, că doar nu vorbim doar ca să nu tăcem. Și-am promis c-o să facem, împreună, un fel de șezătoare din Spring SuperBlog-ul de anul acesta, așa că:

Ajung dimineață la serviciu, mai repede decât de obicei. Motivul era simplu: mă săturasem de stat la coadă în oficiu, pînă să-mi vină și mie rândul la o cafea. Și cum nu-mi încep ziua fără cafeaua și țigara de la ora 8 – mi-am zis c-ar fi indicat să vin cu câteva minute mai repede, să-mi pot face făcutele înaintea tuturor. Ei – și intru eu în oficiu, cu avânt muncitoresc și cana goală în mână – și mai-mai s-o scap. Oameni buni! Puțea în oficiu mai ceva ca în vestiarul FC Cucuieții-din-Deal vara! Și nu era nimeni înăuntru!! Doar mirosul! Miros de nespălare stătută, de sărăcie lucie îmbibată cu apăsătoare necazuri și efort susținut. Primul lucru ce mi-a venit în minte (mă rog, după ce-am vizualizat în minte figura individului care lăsase dâra, căci știam cine e…) a fost un citat (din memorie) din ceva film de-al lui Nicolaescu, pe care-l văzusem în copilărie; unul din cele cu daci și romani, în care acțiunea se întâmpla pe malul unei ape, unde un copil roman se apropie de un dac falnic și-i spune, extrem de serios:

Ar trebui să te mai speli, deoarece cam puți!…

În fine, trecînd peste povestea din dimineața cu pricina, și peste alte câteva incidente de același gen (doar că uneori ne-implicând aceeași persoană) în mintea mea stă nerăspunsă o întrebare: ce e de făcut când dai peste personaje de-astea? Și dacă în particular lucrurile pot fi rezolvate oarecum simplu, măcar pentru că se presupune că ai deja o anumită relație cu persoana în cauză, care îți permite un anumit gen de intimitate necesară în momente de genul celui prezentat; și dacă în momente singulare, cum ar fi, să zicem, statul la coadă la bancă e și mai simplu, pentru că acolo clar nu prea ai ce face, decât fie să suporți, fie să te muți la alt ghișeu – ce facem când problema apare la serviciu? Cum e de (re)acționat în momentul în care trebuie să suporți apropierea unui sconcs de ăsta 8 ore pe zi? Îi atragi atenția? Cine îi atrage, de fapt, atenția? Oricine? HR-ul? Superiorul direct? Cum e de procedat? Pentru că până și mie îmi vine greu – și sunt genul “ce-i în gușă-i și-n căpusă” – să-l iau pe Animal X de mânecă și să îi spun, eventual zâmbind:

Ar trebui să te mai speli, deoarece cam puți!…

sau, mai diplomat și cu soluția la purtător:

Am auzit că au scos ăștia de la Farmec deodorantul antiperspirant Gerovital H3 Fresh. Vă fac lipeala?

Personal – n-am fost pus încă în situația de a spune cuiva că ar fi cazul să se spele. Dar mă întreb, dacă ar fi să fie – aș putea? Aș ști cum? Aș îndrăzni?

Voi ce ziceți?

andrei – pentru SSB14

Proba 1. Fan Brânză, regizor și scenarist!

Pe mine mă cheamă Andrei. Majoritatea dintre voi nu m-ați întâlnit niciodată. Nu îmi place să ies în evidență, nu îmi place lumina reflectoarelor în nici un fel. Prefer să stau în colțul meu, de cele mai multe ori întunecat, și să vă privesc. Și, uneori, doar uneori – îmi place să spun povești. Bine – cred că e clar de-acum că de cele mai multe ori singurul meu auditoriu îmi sunt eu însumi – însă poveștile niciodată nu-și pierd firul.

De asta, de fapt, mă și aflu astăzi aici: ascultam într-o zi o discuție între doi indivizi, el înalt și șters, ea mignonă și cu ochi verzi, o discuție despre un concurs de blogging, Spring Super Blog. O înșiruire de povești mi-am zis, o lună în care pot vorbi despre mine, nu doar mie – ci și vouă. Așa că Andrei are să vă spună povești luna asta. Mai bune, mai rele – multe povești însă. Despre el, despre crucea lui, despre nebunia fiecărei zile, despre noi toți.

Azi – Andrei e regizor, azi Andrei e scenarist. Azi Andrei e fan brânză – pentru voi.

Și-a dat seama târziu, după nenumărate eșecuri, că nimic din ceea ce credea el a fi important pentru cei din jurul lui nu-l ajuta în nici un fel. Toate șiretlicurile folosite de-a lungul anilor s-au dovedit până la urmă a se coaliza împotriva lui. Nu era nici idolul femeilor, nici rock-erul de succes, nici măcar rolul de tată nu învățase a și-l juca. Tot ceea ce s-a vrut vreodată a fi, toate visele copilăriei, și le găsise spulberate, date cu capul de zid.

Uscat, cu pielea aspră și ochii injectați – așa s-a trezit Joia trecută. Patul gol, bucătăria îngropată în vase nespălate și gunoi, capacul ridicat al WC-ului acoperit de stropi galbeni, uscați și praful întins peste toate cele, în toată casa.Atât mi-am rămas. Atât am ajuns să îmi fiu, după 20 de ani. Hmmm… Poate-ar fi vremea să schimbăm ceva; radical. S-o luăm de la zero, să reconstruim, să fim ceea ce ei caută. Am nevoie de-un nou eu. EI au nevoie de-un alt eu, mai curat, mai bun, cel mai bun! Călătoria începe azi!“.

Joia trecută a fost ziua în care personajul nostru (să-l numim DfB) și-a început procesul de reconstrucție, de re-brand-uire. De la schimbarea ținutei pînă la o nouă tunsoare, de la pantofi scumpi la parfum fin de firma – DfB devenise, peste noapte, motivul pentru care femeile zâmbeau din spatele cocktail-urilor și bărbații întorceau capul, cu sprâncenele adunate a mirare și disconfort.  A învățat ce anume trezește interesul celor din jur, le-a înțeles nevoile, i-a privit pe toți în ochi zâmbind și a învățat că până la urmă nici nu este atât de greu. Prima satisfacție a venit odată cu o domnișoară cu un ten impecabil, care s-a așezat timidă lângă el la bar, căreia i-a zâmbit și a cărei expresie s-a schimbat brusc într-un zâmbet suav, acompaniat de un roșu abia zărit în obraji și o picătură de Mojito scursă pe marginea înaltă a paharului.

Și-au vorbit toată noaptea. Civilizat, elegant, chiar stilat. La final – a condus-o acasă, a sărutat-o ușor pe obraz și i-a promis să o sune a doua zi. Ceea ce a și făcut, ca niciodată altădată. S-au întâlnit într-un restaurant drăgut, unde R. (să fie acesta numele fetei) l-a prezentat celei mai bune prietene, proprietara spațiului. Prieteni noi, fiecare simpatic în felul lui, fiecare cu problemele și nevoile lui, pe care deodată le înțelegea, pe care și le putea asuma ca fiind ale lui.

Anturajul creștea în fiecare zi, mereu oameni noi, oameni altfel decât cei pe care obișnuia să îi întâlnească, R. era mereu lângă el zâmbindu-i cald și se simțea înconjurat de prieteni cărora le pasă, de oameni buni, calzi, cărora prezența lui nu doar le făcea plăcere – ci o căutau ca pe o comoară de preț. O viață nouă, o întorsătură neașteptată, sentimente și trăiri noi, toate acompaniate de drag și de-o apropiere caldă, plăcută, familială.

Nu o să intru în mai multe detalii. Ideea e simplă însă: tot ce trebuie – e să vrei. De-acolo încolo, totul devine simplu. Poți muta munți, poți schimba existențe, poți să fii mai puternic decît ai visat vreodată și poți să fii modelul de urmat al tuturor. Totul însă depinde de prezentare, de aparențe, de ceea ce – fiecare din noi – lăsam celorlalți drept exemplu de urmat. Suntem tot ceea ce am visat vreodată a fi, suntem tot – dăruit în simțăminte alese.

Am și-un filmuleț al poveștii, în cuvinte puține și imagini care mie îmi dau speranța că totuși se poate.

(Atenție! Cum sunt începător într-ale editării video – chiar înainte de prima imagine e un cârâit aiurea, pe care n-am știut să-l scot :( )

Acest material e scris pentru SSB2014